Berea românească de lux care făcea furori în Germania, Austria și Ungaria în perioada interbelică

Botosani. Beraria Luther Calea Nationala, Libraria si Tipografia “Munca” Carol Schwartz, Botosani. Circulata in septembrie 1942. Dupa adnotarea de pe revers aflam ca in anii ’40 fostul Hotel Continental devenise Hotel Lux. Carciumile din Botosani au avut si ele perioada lor de glorie. In amintirea lor voi reda aici, in parte, savurosul articol al domnului Florentin Florescu intitulat: “Crasmele de odinioara ale Botosaniului”, aparut in Ziarul de Iasi, pe 4 decembrie 2000. […]”Pe la inceputul secolului trecut, ca sa nu ne deplasam prea mult in istorie, existau in targul Botosanilor peste o suta de localuri, fie ele berarii, cafenele, sau carciumi ale caror nume era dat de cel al proprietarului. Majoritatea proprietarilor erau bineinteles evrei, tinand cont ca pe vremea aceea Botosaniul era un targ evreiesc. Parcurgand lunga lista a proprietarilor ne putem da lesne seama ca numele lor nu suna catusi de putin moldoveneste, abia la zece persoane daca intalnim cite un armean sau un roman. Evreii constituiau forta economica a urbei. Comercianti cum ii stim, evreii detineau si monopolul carciumilor din oras. Ca sa dam doar un singur exemplu, printre cele mai renumite berarii ale orasului din acea vreme erau „Carul cu bere” a lui Itic Cohn, din Calea Nationala, „Beraria Continentala” de pe aceeasi strada, patronata de I. Herscovici, „Succes” a lui Buca Veinstein si „La Consum” patronata de I.M.Rottemberg. Cladirile au ramas in memoria putinilor supravietuitori ai acelor timpuri. Depozitele de bere erau patronate tot de evrei, Bercu Hwerman, Solomon Spigel si fratii Strulovici fiind printre cei mai cunoscuti. Ceea ce nu stiu botosanenii sau foarte putini sunt cei care isi mai aduc aminte, e ca cea mai cunoscuta fabrica de bere din Romania din prima parte a secolului era in orasul nostru. Fabrica functiona la nr. 27 al Caii Nationale si se numea „Cismea”, ca de altfel si berea pe care o producea. Patronul ei era tot un evreu, Leon Spodhaim. Foarte multi turisti din tara veneau la Botosani simtind parca efluviul berii „Cismea”. Dar nu numai in tara noastra se consuma acesta bere exceptionala, erau si tari care importau cantitati impresionante, in primul rand in Ungaria si Austria. Preparata cu o apa speciala dintr-un put din satul Cismea, berea avea un gust deosebit, mai ales ca era preparata dupa retete nemtesti in voga la acea vreme. Putul de la Cismea mai exista si azi, s-au mai facut in cateva rinduri incercari de a reimpune pe piata aceasta bere, insa rezultatele au fost dezamagitoare. Numarul birturilor din acea perioada era impresionant, ca sa nu creada lumea ca numai in zilele noastre aceste locuri de petrecere a timpului liber au ocupat orasul. Erau peste o suta, ceea ce, raportat la populatia de aproape 40 de mii de locuitori, reprezenta aceeasi pondere cu cele existente astazi. Cele mai renumite erau „Bursa”, al lui Aron Stangei, din Calea Nationala si „Cafeneaua Meseriasilor”, patronata de Sloim Segall, din Strada Vanatori. Nu lipsite de interes erau si carciumile „La consum”, a lui H. Rosenfield, „La Concurenta” a lui Haim Oizerovici, aflata in Piata Carol, actualul centru istoric, chiar linga monument, circiuma „Sf. Neculai”, aflata pe undeva pe langa Scoala generala nr. 1 de azi. Nu lipsita de interesul consumatorilor era „La bodega populara”, a lui Leiser Simon, de pe strada Unirii. Majoritatea carciumilor din Botosani purtau pe la inceputul secolului numele celor care le patronau: Iser Wechsler, Aron Zilbermann, User Slimovici, si alte citeva zeci de persoane cu nume cat se poate de straine celor moldovenesti. Ce se consuma pe atunci? In primul rind berea „Cismea”, recunoscuta pe plan national, asa cum v-am spus, dar nu displacea consumatorilor botosaneni nici berea „Luther”, ca un semn ca deja cosmopolitismul incepea sa prinda culoare in orasul nostru. Exista chiar si un restaurant „Luther” in centrul orasului, in imediata vecinatate a hotelului „Rares”. Cum insa consumul excesiv de bere trebuia combatut cu tarie, sa stiti ca nici tariile nu le displaceau localnicilor. Preferintele lor se indreptau catre mastica, triplu sec, lichior indian si secarica. Insa cea mai apreciata bautura a trecutului istoric in acest domeniu o constituia slibovita, ortografiata corect Slibowitza – o bautura extrem de parfumata cu iz de pruna, foarte tare si atragatoare mai ales prin designul sticlelor bulbucate, din semicristal. Unora nu le displacea nici bitterul, muresanca sau turtz-ul. Mult mai tirziu au aparut adevaratele bauturi populare: rachiu alb, tuica batrina si tuica de prune, supranumita si doi ochi albastri dupa cele doua prune de pe eticheta. Dar nu numai tuica, bere si vin consumau inaintasii nostri. Exista la Botosani, in perioada interbelica si o bragarie celebra, „Balcic”, in care se vindea vestita braga adusa tocmai din Bulgaria. Braga era o bautura acrisoara cu gust de bors de putina, fabricata tot prin fermentatie din tarate de griu, foarte apreciata de cei aflati in situatie de mahmureala. De unde si expresia „Bei pina se umfla tarata in tine”. Pentru protipendada targului incepeau sa apara pe la inceputul secolului si marile restaurante. Primele erau amplasate in interiorul hotelurilor din acea vreme. „Regal” era printre cele mai frecventate. Amplasat pe Calea Nationala [..] era un restaurant vestit in vreme.[..] Mult mai vestit era insa hotelul „Continentall”, cu restaurantul aferent de la parter. Ulterior hotelul a devenit „Rares”, intr-o perioda functionand si ca bordel. De fapt in acest scop a fost si construit, credem, cata vreme cladirile din jur au ferestrele deschise catre exterior, in timp ce „Raresul” le are invers. Cum se stie, bordelurile au toate ferestrele cu deschiderea catre interior. Aici isi desfasurau activitatea in beneficiul botosanenilor consumatori de placeri intime si reputata prostituata a targului Jeni Jucarie, care si-a purtat cu cinste geamandura pe apele involburate ale istoriei pina dupa cel de-al doilea razboi mondial, cind noua oranduire, dar mai ales varsta, i-au impus sa se retraga din activitate.

Tot in zona centrului istoric mai functionau si alte hoteluri cu restaurante la parter, mai cunoscute fiind „Princiar” si “Splendid”, situate undeva in apropierea restaurantului „Miorita”. Insa cel mai frecventat restaurant de catre protipendada Botosaniului era „Calul Balan”, local care azi gazduieste magazinul de piese auto al fostului preot Mihai, de la biserica „Uspenia”. Din cine era formata protipendada vremii? In primul rand din profesorii liceului „Laurian”, singurul liceu din urbe, apoi din avocatii baroului Botosani, politaii si amploaiatii Primariei. Cu totii se simteau bine in acest local fiindca pe langa produsele traditionale – vinuri de Cotnari si tochitura moldoveneasca – aveau parte si de cite un recital al santeozelor angajate ale localului. Ramine celebra o reclamatie a unui grup de consumatori catre primaria orasului nu cu mult timp inainte de al doilea razboi mondial, in care era infierata atitudinea unei santeoze ce nu voia cu nici un chip sa urce in camera de la etaj cu unul dintre consumatorii frecventi ai localului. In cunostinta de cauza, primarul a dat pe loc rezolutia: „Va rog sa luati masuri severe, pentru ca eu personal am constatat in repetate rinduri adevarul celor reclamate”. Carciuma „Ciocarlia” era frecventata in primul rind pentru bucataria sa renumita

Dupa razboi au inceput sa apara si vestitele restaurante ale orasului care mai dainuie pina in zilele noastre. Linga hotelul „Rares” se infiintase restaurantul „Ciocarlia”, care ulterior a devenit „Pescarul”. Aici poposise intr-o buna zi, prin 1946, si Scarlat Calimachi, supranumit „Printul rosu”, pentru faptul ca, desi se tragea din vita nobila, a pactizat cu comunistii, fiind si initiatorul ziarului „Clopotul”. Intrind in restaurantul „Ciocarlia”, Scarlat Calimachi a comandat, dupa cum ii era obiceiul, icre negre. Ospatarul i-a raspuns, insa, prompt: „Icre negre n-am avut, nu avem si nici nu cred ca vom avea vreodata”. In fata unui asemenea raspuns impertinent, Scarlat Calimachi s-a infuriat: „Cum e posibil sa nu aveti asa ceva, cand eu ieri, la Paris, am mincat icre negre?” Tot la „Ciocarlia” s-au intalnit in acele vremuri marele epigramist Pastorel Teodoreanu cu cel mai cunoscut avocat al Botosaniului, Vasile Pilat. Rugat insistent de acesta din urma sa-i dedice un catren contra unei duzine de baterii cu vin, ilustrul Pastorel l-a si comis: „Pilit era Pilat din Pont,/ Ce il aveau romanii,/ Dar mai pilit este Pilat,/ Ce-l are Botosanii”. Carciuma „Ciocarlia” era frecventata in primul rand pentru bucataria sa renumita. Aici puteau fi consumati renumitii „patricieni”, niste cirnaciori deosebit de gustosi si mai cu seama cunoscutele produse ale mezelariei lui Stefan Gheorghiu, zis „Gogoasa”. Iata asadar ca Stefan Gheorghiu n-a produs numai ideologie, ci si salam, dar in primul rand ghiudem si binecunoscuta pastrama de Botosani, apreciata si pomenita in corespondentele sale pina si de Mihai Eminescu. Mezelaria se afla la intrarea in piata, prin Pietonalul Transilvaniei de azi. Ea deschidea si calea boemei botosanene a timpului, care se desfasura pe strada Blanari, adica cea care duce din centrul vechi catre biserica Sf. Gheorghe, in coltul careia se afla vestita brutarie „Cuptorul de aur”. De aici se aproviziona zilnic cu covrigi proaspeti regretatul scriitor Lucian Valea. Lucian Valea umbla mai tot timpul insotit de tinerii sai prozeliti, care ii faceau mai tot timpul cinste fiindca, spunea el: „Am un singur leu la mine, pe care l-am scapat in captuseala”. Mai tirziu apar si apreciatele restaurante „Flora” si „Miorita”. Dar si „Crama” din centrul vechi. In zilele toride de vara era o placere sa-ti petreci timpul liber la „Crama”. Mai ales ca aici totul era ieftin si se putea consuma in nestire. Putini erau cei care consumau cu litrul sau cu paharul. Majoritatea consumatorilor cerea cite „o burta cu vin”, care costa numai 5 lei. Cu alte cuvinte, cu 5 lei consumai exact atat cit puteau baga in burta. Daca voiai mai mult, cereai o perna cu vin. Perna era un soi de burduf ca saltelele de baie, in care incapeau pe putin 20 de litri cu vin. Printre produsele traditionale ale cramei erau mici si ciorba de burta. Atat la „Crama”, cit si la „Miorita” o ciorba de burta costa numai 45 de bani. Industrializarea targului a impus si aparitia crasmelor muncitoresti, cele mai vestite fiind „Molidul”, supranumita si „Pufoaica rupta” pe locul in care azi se gaseste sediul redactiei noastre, „Trandafirul” pe langa stadion si „Jegosul” – cofetaria „Macul rosu” – astea fiind cele mai cunoscute. Mai existau, desigur, si altele: „Moldova”, linga oborul vechi, adica spre Parcul Tineretului, „Carpati”, in preajma garii si altele. Atmosfera localurilor de odinioara era intretinuta si de vestitii lautari ai vremii, ale caror nume inca se mai pastreaza vii in memoria consumatorilor de atunci. Cine nu si-l mai aminteste pe vestitul Costel Moisa, un virtuoz de exceptie, care in timpul liber dadea si lectii de acordeon fara a pretinde un leu invataceilor? Lucra, dupa cum spunea el, „pe cereale”. „Ce fel de cereale primesti?’ l-au intrebat unii. „Un cas de oaie, un sac de cartofi, cereale sa fie”. La fel de pitoresc era si cunoscutul Iorgu, interpretul celebrelor versuri: „Si-am sa-mi iau o Volga neagra / Si-am s-o trag la scara/ Sa vedem cine-ndrazneste/ Sa-mi mai zica „cioara”?” Odata cu instaurarea tot mai covarsitoare a comunismului, atmosfera patriarhala a orasului nostru a disparut in totalitate si acest lucru nu se putea sa nu se resimta si in carciumile de odinioara. Boema a cam inceput sa dispara, programul de functionare a carciumilor devenea pe zi ce trece tot mai constrans. Pana si bauturile traditionale au fost inlocuite cu niste otravuri de cea mai proasta calitate: Primula, Trocadero, Dragon, Jocheu, Vidra substituiau mult apreciatele turtz-uri si slibovitze. Pina si locul recunoscutelor vinuri de podgorie a fost luat de niste scursuri poreclite „Vinisor”. Intrasem deja in epoca inlocuitorilor. Ce a urmat, stiti de acum si dumneavoastra. (sursa: https://www.ziaruldeiasi.ro/…/crismele-de-odinioara-ale… |